Povestiri

                   Ghiocei pentru mama

                                                                

                                                             de Viniciu  Gafița

            Cum   i-a  venit  ideea să se ducă în  ziua   aceea după 
ghiocei ,  Daniela  n-ar  ști  să  spună .  De fapt, încă de când
era mică, de pe când mergea la grădiniță și se duceau cu tovarășa 
Maria, educatoarea lor, să culeagă flori din lunca de pe marginea 
Șomuzului, își dorea să rămână odată singură pe malul apei, să se
culce pe pajiștea de flori , să alerge pe unde i-o plăcea, să vină în
sat cu brațele încărcate. Totdeauna i s-a părut că orele petrecute
pe câmpul înflorit sunt prea scurte, și că tovarășa lor e prea severă
obligându-le să stea departe de apă, să culeagă flori doar pentru un
buchețel micuț și să se întoarcă acasă .

             Dar nu la toate astea se gândea acum Daniela. Voia să culeagă
câțiva ghiocei ca să-i pună lângă urarea frumos scrisă și împodobită,
pe care o pregătise pentru ziua mamei ei, a tuturor mamelor din lume.
De aceea s-a bucurat când n-a găsit pe nici unul din părinți acasă,
nemaifiind nevoită să spună că se duce la repetiție, la școală, așa cum
se pregătise să motiveze plecarea de după-amiază. Aruncă în grabă
ghiozdanul cu cărți, își schimbă pantofii cu o pereche de ghete mai
vechi și voi s-o zbughească.
        -Unde pleci? întrebă mirată Cristina, sora ei mai mică.
        -Am o treabă, răspunse ea scurt, socotind că unei surori mai mici
nu trebuie să-i dai prea multe explicații.
        -Mama a zis să stai acasă și să-mi arați să fac problema.
        -Îți arăt când vin.
        -Când vii tu mi-e somn mie, și mai am de învățat și o poezie, și de
scris un exercițiu la  matematică. . . hîî ...hîî...
          Cristina începuse să plângă de-a binelea, ca și cum rămânea singură 
în mijlocul câmpului. Daniela se gândi că-i mai bine, totuși, să-și amâne
plecarea decât să-și lase sora supărată acasă. Își dezbrăcă paltonul și, 
într-o jumătate de oră, termină. Cristina era totuși o fată deșteaptă.
          -Să fii cuminte cât lipsesc eu. Închide păsările și dă de mâncare la
purcei, dacă mama întârzie, îi dădu ea de grijă Cristinei.
            Abia ieșise în uliță când o strigă tușa Aglaia, vecina lor.
          -Daniela, te duci în sat ?
          -Mă duc... mă duc să culeg ghiocei pentru mama, lămuri ea,
gândind că n-are de ce să ascundă adevărul. Doar nu poate s-o
oprească !
           -Treci și pe la dispensar, tu fata, și spunei doctorului să vină până
la noi, că Petruț a făcut iar patruzeci de grade.
             Petruț era băiatul tușei Aglaia, coleg cu sora ei, Cristina, și
de câteva zile căzuse la pat, bolnav.
           -Bine, tușo, mă duc, îi spun.
            Asta însemna un ocol de vreo jumătate de oră, dar ce putea
să facă ? Tușa Aglaia era vecina lor și acum avea lacrimi pe obraz.
            Doctorul nu era la dispensar și trebui să mai facă un ocol până
la primărie, unde îl găsi și -i transmise chemarea. Apoi o porni în
goană către luncă, mergând pe mijlocul drumului. În apropierea
oamenilor cu care se întâlnea, își potolea fuga, că nu era frumos să
dai buna ziua așa, alergând. O femeie o opri să o întrebe dacă mama
e acasă, că are ceva de vorbit cu dânsa. Pe colega Niculița lui Oproiu
o văzu de departe și coti pe o uliță lăturalnică, pierzând iarăși câteva
minute bune. Dar de Niculița n-ar fi scăpat ușor, era cunoscută ca o
mare vorbăreață. Daniela își făcu socoteala că e mai bine să ocolească
drumul mare, să nu se mai întâlnească cu cine știe cine, și urmă mai
departe ulicioara cea strâmtă. Dar avu ghinion. Abia făcuse câțiva pași 
 și trebui să se oprească.
              -Tu fată, ajută-mi să bag purceii ăștia în curte, că au râmat pe
sub gard și au ieșit în drum, blestemații !
              Nu putea s-o refuze pe mătușa Ioana, doar îi era un fel de rudă.
 Și chiar de n-ar fi fost... Pierdu și aici vreo jumătate de oră, ba poate și
mai mult, cei doi  purcei alergau ca niște zvârlugi, parcă anume să-i facă
ei în ciudă, presimțind că se grăbește. Mătușa Ioana vru s-o cheme în casă,
s-o îndulcească c-o lingură de miere, dar ea se scuză:
               -Iartă-mă, mătușă Ioana, mă grăbesc până în luncă... să culeg
ghiocei pentru mama, și e cam târziu.
              -Ba e chiar foarte târziu, cum ai să te duci la vremea asta în luncă ?...
              Dar Daniela n-o mai auzea, o luase la goană către celălalt capăt al
uliței. ,,Numai de nu m-aș mai întâlni cu cineva'', își spunea ea cu un fel de
disperare. ,,Ce bine e de cei de la oraș, am auzit că acolo nimeni nu te
cunoaște și nu cunoști pe nimeni. Treci printre oameni ca printr-un pustiu,
ca printr-o pădure. Parc-ai fi singur... singur..." Deodată se opri și din
gânduri și din alergat. Ajunsese în câmp, era singură, singură pe întinderea
neagră de brazde răsturnate încă din toamnă. Se înfioră. ,,Nu-i bine să
fii singur, nu-i deloc bine", își spuse, pornind cu pași mari către pâlcul de
copaci ce se vedeau în zare. Acolo era lunca cu ghiocei. Mergea voinicește,
dar se apropia cu greu. Copacii parcă se îndepărtau și ei. Pe șosea, drumul
i se păruse întotdeauna ușor și scurt. Mai ales că-l făcea cu autobuzul, când
se ducea la oraș. Acum i se îngreunau picioarele, țărâna grasă i se lipea
de tălpi, noroc că-și încălțase ghetele. Ar fi rămas fără pantofi.
                 Zilele de la începutul lui martie sunt scurte și amăgitoare. Amurgul
ține puțin și întunericul cade dintr-o dată. Când Daniela ajunse în luncă,
lumina se împuținase de tot. Dar mai avu o dezamăgire: malul dinspre sat
fusese arat până la marginea apei, ghiocei se aflau doar pe celălalt mal.
 Îi vedea bine, mici și plăpânzi, abia scoțându-și căpșoarele albe de sub
frunzișul mort al anilor trecuți. Dar cum să ajungă până la ei ? N-avea
mult timp de gândit. Nici căi de ales. Se descălță, își scoase pantalonii de
trening și intră în apă. Simți ca o arsură care i se urca tot mai sus pe
picioare cu fiecare pas. Se temea, nu mai trecuse singură printr-o apă 
necunoscută, dar nu dădu înapoi. Trebuia să culeagă ghiocei pentru mama.
A spus la atâta lume că se duce după ghiocei, nu putea să se întoarcă fără ei.
Pârâul nu se dovedi prea adânc. Simți curând cum tăișul de gheață începe să
se lase în jos, în loc de pietre sub tălpi se zbăteau fire de iarbă și în curând
ieși la mal. Lăsă hainele pe un tăpșan mai zvântat și se repezi la ghiocei.
Culese în grabă un buchet, cam tot atât de mare ca cele pe care le culegea
când era la grădiniță și venea aici cu tovarășa educatoare. De fapt, nici
nu mai vedea bine tulpinițele verzi, cu floricica albă, închisă, întoarsă
spre pământ. Smulse alte câteva plante, poate buruieni, poate tot
viitoare flori, oricât le apropie de ochi nu reuși să le recunoască și de aceea
se opri... De fapt, își spuse, nici nu are nevoie de mai multe. Mama ei
iubește tare mult florile și are să se bucure nespus de mult... iar mâine,
când vor auzi ceilalți copii...
                     Își luă hainele și intră iar în apă. Nu i se mai păru atât de rece.
Păși voinicește, dar aproape de mal se împiedică de ceva, vreo rădăcină
adusă de puhoiul din februarie, ori poate o piatră, căzu și se udă până la
subțiori. Nu scăpă hainele, le ținea strâns sub braț, dar buchetul îi aluneca
printre degete și îndată îl lua apa. Ieși pe mal și rămase așa câteva clipe,
tremurând. Ce să facă ? Să treacă iar apa după alte flori ? Era noapte de-a
binelea, n-ar mai fi văzut să le culeagă. Să se întoarcă acasă fără flori ?
Tocmai acum, după ce le- a avut în mână ! Se aplecă spre oglinda apei.
Câteva fire mai pluteau lângă mal. Încercă să le culeagă. Erau prea departe.
                       -Hei, cine-i acolo? răsună deodată un glas aspru, puternic.
                      Daniela vru să răspundă, dar îi pierise graiul. Se ghemui și
mai mult la pământ, așteptând să se prăvale cerul peste ea.
                      Brigadierul Oproiu se apropie cu oarecare teamă, până desluși
că pe malul apei e un copil, și încă o fetiță, ba chiar colega de clasă a fiicei
sale. El o înfășură în șuba pe care o avea în spate, și purtând-o cu grijă,
ca pe o comoară, porni cu ea către casă. Pe drum află toată povestea
ghioceilor. Promise să meargă acasă la Daniela, s-o roage pe mama
acesteia să n-o certe prea tare. Dar când își văzu fata sănătoasă, și mai
afla din două vorbe și povestea acelei după amieze, mama o sărută
bucuroasă și le spuse tuturor:
                        -Faptele ei bune de azi, care au întârziat-o din drum, sunt
un buchet tot atât de frumos  ca și cel pe care îl culesese în luncă. Tot
asemenea ghiocei să-mi aducă fetele mele...

   
       

                   A fost prima carte pe care am cumpărat-o. Aveam șaisprezece ani. De atunci au 
trecut douăzeci și șapte de ani. Nu am așezat-o niciodată în bibliotecă. O port lângă mine tot timpul, 
ascunsă în noptieră, ori pe rafturile din dulap, printre haine. O recitesc mereu, în fiecare an, de Ziua 
Femeii. Și acum îmi tulbură inima provocându-mi  aceeași sensibilitate,  de parcă aș fii citit-o pentru prima dată.